Stau la blog ca tot romanul intr-un suflet cu doua camere, partial decomandat

2007-08-30 12:58

nevermind
     media: 5.00 din 3 voturi

as fi vrut sa va povestesc despre incercarea ei de a interzice gesturile, sentimentele si.... dar m-as obosi degeaba. nu merita. ideea e ca s-a terminat si cu florile si, in general, s-a terminat. cum ar veni, mi-am strans jucariile si m-am dus acasa. avea dreptate, avem conceptii diferite legat de iubire. asta e tot. ziua buna!

PS e momentul sa te deconspiri alma

2007-08-27 18:18

no smoking bah!
     media: 4.50 din 4 voturi

din toata discutia de care pomeneam ceva mai jos, in entry-ul de ieri, am reusit sa bag la capatana cateva chestii. si am sa incerc sa ma tin de ele. un aspect era legat de sacrificiu. de ce anume sunt dispus sa fac eu pentru o idee, pentru ceva anume ce mi-am propus. ei bine, prima masura e asta: de azi nu mai fumez, iar banii pe care ii dadeam pe tigari o sa-i dau pe flori.

P.S. si-n plus economisesc si niste banuti din banii ministerului sanatatii, pentru ca eu nu ma voi duce sa-mi iau tratamente anti-fumat, ci o sa ma bazez pe vointa. pe care sper ca inca o mai am.

2007-08-26 16:24

despre fluturi, curcubeu, soare si flori
     media: 5.00 din 3 voturi

constat ca incep sa intru intr-un soi de trairi ciclice... daca or fi existand de fapt asa ceva. adica lunea stiti si voi cum e, cand trebuie sa te aduni si sa incepi sa lucrezi ceva. de marti incolo incepi cat de cat sa fi eficient si nici nu apuci sa te dezmeticesti bine ca e vineri. revenind la mine, ca nu stiu de ce tot folosesc persoana a doua cand de fapt poate la voi nu e asa, pe finalul saptamanii parca renasc din cenusa oboselii stranse, mai cu seama joi si vineri, si devin alt om. mi se rupe de tot ce faceam in timpul saptamanii, ma deloghez de la felul ala de a fi, ma loghez la asta de weekend si parca am alte setari. nu mai am treaba cu oboseala, nu mai sunt stresat, am alte griji. ies in oras, chefuiesc de rup pamantul... cant, dansez, transpir, ajung la senzatia aia putin neplacuta de usoara oboseala, cand imi intra si putina transpiratie in ochi, destul cat sa inceapa sa te usure ochii, dar atmosfera in jur e prea aprinsa ca sa mai conteze toate astea. sunt sigur ca nu intelegeti ce vreau sa spun. e o chestie undeva la inceput de betie... nu conteaza...
si tot aseara s-a schimbat ceva. i-am si multumit lui coco, probabil de acolo pleaca tot, dar numai coco stie de ce, lui deja i-am multumit, asa ca oare de ce chinui eu tastatura asta degeaba?
ma rog, revenind, ziceam ca aseara s-a schimbat ceva. am rupt putin ciclul. sau... de fapt nu l-am rupt, i-am schimbat nitel directia. de ciclul ala de trairi de care pomeneam la inceput zic. ma intalneam pana acum, cel putin in ultimele saptamani, in fiecare weekend cu ea. si, de cum ma intalneam cu ea, era parca mai bine. dupa care trecea vremea, stateam, discutam, povesteam cu unu si cu altul, mergeam sa dansam si, pe cum trecea timpul, asa si starea mea de spirit o lua la vale. dupa care ajungeam acasa si ma culcam. era cel mai bun remediu ca sa uit de tot si de toate. macar pentru o vreme. ajungeam duminica sa nu ma mai intereseze de nimeni si nimic. eram mahmur, dar nu de la alcool, ci de la ea. cel mai rau a fost duminica trecuta. dar aseara ceva s-a schimbat. nu stiu cum, cine a reusit si ce comutator din mine s-a urnit, dar a reusit sa dea optimismul mai catre plus. era si ea la masa, ca de obicei. mai tarziu a venit si... de fapt lui nu i-am retinut numele si cred ca nici n-am sa ma obosesc vreodata sa i-l retin... oricum, era si el acolo. dar discutia a inceput inainte sa vina el. a inceput si a luat-o pe o cale pe care, sincer sa fiu, nu credeam ca o sa ajunga. a continuat, iar eu stateam doar si ascultam. si oarecum imi placea ce auzeam. dar atat. m-a facut sa imi doresc sa fac ce mi-am propus... am scos ideea prafuita pe care cu o seara inainte o aruncasem renuntand la ea, iar de maine.... de maine poate nu va mai fi aceeasi luni, in care, plictisit, ma trezesc din pat, bajbaind ajung pana la chiuveta din baie, ma minunez cat de mult s-a schimbat fata mea de ultima data de cand am vazut-o, dau cu apa pe ea in speranta ca-si revine si, incet incet, ca un caine bolnav, ma tarasc pana la munca unde, inevitabil, trebuie sa fiu altul.

poate ma repet, dar stiu ca ma repet si stiu si de ce ma repet... nu aveti cum sa intelegeti si nu vreau sa intelegeti tot. mai ales din ce am incercat eu sa explic eu, foarte misterios si incurcat de altfel, aici. dar nu-i asa ca v-am rapit cateva minute din viata voastra si am reusit sa va pun, macar pentru o secunda, pe ganduri?

2007-08-25 17:57

muzici pentru toate lumea
     media: 5.00 din 2 voturi

iarasi e sambata, iarasi stau in fata calculatorului, iarasi ascult muzica si iarasi fac o recomandare. Atentie la voce, e superba: Sophie Ellis Bextor - Today the sun's on us

2007-08-23 22:12

azi merit sa fiu injurat
     media: 1.00 din 1 vot

da, vorbesc foarte serios si nu, nu e nici o greseala in titlu. primii care ar trebui sa sara cu metrii de p... cu gati si morti si sfinti si tot tacamul sunt soferii. mai ales aia care au avut treaba azi prin oras, cam cand am avut eu chef sa ma plimb. de ce? pentru ca azi nu m-am plimbat oricum, ci m-am plimbat cu sofer. dar asta n-ar fi o problema. adevarata problema si bataie de cap pentru voi fraierilor platitori de taxe e ca m-am dat cu coloana oficiala, condusa de niste cioflingari de la militie. si nu m-am invartit doar asa 5-10 minute prin oras, ci am facut o tura pana la deda si inapoi, plus o mica plimbarica prin centru. deci daca v-ati trezit cu militia facandu-va semne insistent sa va trageti catre sant sa nu credeti ca a trecut vreo mare somitate, ci am fost eu, alaturi si de ceilalti trepadusi lucratori in presa care s-au tinut azi coada dupa tariceanu prin judet. iar acum, daca vreti cu adevarat sa va enervati, atunci sa va mai spun ca tariceanu nu a fost atat de nesimtit incat sa ia coloana oficiala si sa se joace cu nervii soferilor, cum am facut noi. nu. el a luat elicopteru. iar ora de zbor cu elicopterul costa undeva la peste 1.000 de euroi. de unde are el banii astia? pai cum de unde... de la voi, fireste.

PS in calitate de sofer, promit ca nu ma mai sui in coloana oficiala nici in ruptu capului. si vorbesc foarte serios.

2007-08-21 19:22

cu uraganu' la psihiatru
     media: 5.00 din 3 voturi

stateam astazi linistit si imi mancam ca de obicei masa de pranz. si se facu ora 4 (PM) si, ca sa-mi fie mai placuta, mai interesanta si mai condimentata toata chestiunea cu mancatul, am zis sa dau drumul la tembelizor sa mai vad o stire de prin tarisoara noastra. pun frumos pe realitatea si fix atunci incepea Realitatea orei 16 (eh… cel putin asa zic ei). numa’ bine, ma gandeam eu. si incepe frumos toata emisiuna cu niste imagini cu o furtuna mare undeva pe plaja, palmieri, vant… alea alea... de-ti era mai mare dragu sa te uiti pe geam si sa vezi ce vreme buna e la noi. dupa care apar doi gugustiuci cititori de promptere, care se prezinta, spun in doua cuvinte cu ce treaba la televizor si incepe stirea: ca-n mexi uraganu’ zburatarescu a mai inaintat nu stiu cati kilometrii, n-a murit nimeni din fericire, ieri a fost intensitatea maxima, azi e mai usurel, da inca mai culege cate-un stalp, cate-un acoperis de casa, etc. dupaia da legatura la unul din editorii realitatii (va dati seama… astia au pretentia ca editeaza realitatea, adica o schimba dupa bunul lor plac) si anume o duduie care se ocupa de domeniul extern. si o da aia cu uraganu’ in sus si-n zos si la stanga si la dreapta dupa care da legatura la alta duduie, de la fata locului. trage aia un “ buna dimineata ” si dai cu povestea uraganului mai departe… ca intr-adevar n-a murit nimeni, dar ca mexicanii s-au cam speriat, ca unii cred ca ar fi cel mai mare uragan, ca turistii de mult au luat-o care incotro, asa si pe dincol. si stau si ma uit cum stirea cu uraganu mai are nitel si devine documentar. am zis totusi ca mai mult de cinci minute n-are cum sa tina. nu pe naiba… nu-mi povestisera inca in detaliu despre intensitate, despre scara pe care se masoara intensitatea, ca de fapt is doua scari, ca aia din atalntic le zic uragane si le masoara pe scara gigel, pe cand aia din pacific le zic taifunuri si le masoara pe scara ionel si da-i cu istoria uraganelor, si ca sa vezi ca cel mai mare inregistrat in mexic o fost in 19toamna si ca nici americanii nu-s mai feriti ca si ei au uragane. Ca n-ati auzit de ala de anul trecut, Catrina, de o maturat pe acolo pana la ultima samanta de american si uite asa mi-am terminat mancarea din blid si n-am aflat nici macar o stire de la noi. M-am uitat inca o data pe geam sa fiu sigur ca la noi canicula e bine mersi, am baut un pahar de apa, usor, fireste, ca sa nu iasa uragan, dupa care i-am lasat in pace. Acuma... io nu stiu, poate-s mai de la tara si n-am aflat, o fi mexicu asta de care vorbesc ei vre-un sat de prin moldova de care n-am auzit eu? sau ne-a pierdut basescu tara la un poker cu mexicanii?

Oricum… eu unul sunt sigur ca la mijloc e mana lu’ Vantu

2007-08-20 19:33

pe mess cu mama
     media: 4.43 din 7 voturi

sor'mea, in genialitatea ei innascuta, o mai copt una. ia facut mail pe yahoo lu' mama, o invatat-o sa stea la taclale si m-o bagat si pe mine in lista ei. ei bine, de atunci incoace, inainte de amiaza sunt mereu cu ochii in patru. ba sa fiu cu bagare de seama sa fiu invisible, ba sa am grija ce-mi scriu la status daca-s available si pentru ea... ba mai nou sa-mi ascund blogul de ea. asta pentru ca blogul meu nu e tocmai unul pe care sa-l impart cu mama. azi dimineata am lasat putin garda mai jos si mi-am pus la status, cu link-ul aferent, titlul entry-ului precedent. nu dureaza 30 de secunde si ma trezesc cu mama: "ce e catalin, te doare capul?". am zis un "nu, e poveste mai lunga" am schimbat statusul si am asteptat sa vad daca ma mai intreaba ceva, daca a apucat sa dea un click pe link. norocul meu e ca azi nu a fost atat de priceputa. dar cine stie daca data viitoare o sa mai scap asa de usor. imaginati-va dupaia o ploaie de intrebari pe capul meu. da cine e ea, dar ala cine e, dar tu de cand fumezi? etc.

2007-08-20 01:08

o durere de cap sacaitoare
     media: 5.00 din 3 voturi

m-am pornit sa scriu. cu gandul sa ma descarc. parca transpir. am senzatia din jazz club, cand imediat ce incep sa ma misc, transpir. la fel ca restul celor care transpira in atmosfera aia imposibila. deja incep sa-mi derulez filmul... ajung la weekend. ma doare capul. o durere moderata dar sacaitoare. cu o seara inainte am intins putin coarda, am chefuit prea mult si mi-a fost lene si sa dorm. nu conteaza, asa ca ma pun repede la o terasa cu un amic, aprindem instant o tigara si comandam o bere. incepem sa fim pe aceeasi lungime de unda. si pe el il doare capul cel putin la fel, doar cu acelasi taxiu ne-am dus acasa sambata dimineata, cand ne prapadeam de ras de la o melodie veche peste care noi fredonam tampenia aia cu "iubiti si caini vagabonzi sunt mai cinstiti...". nu avem nici unul chef de taclale. altadata nu ne mai ajungea timpul sa povestim, asa ca tot timpul ne intrerupeam pe la mijlocul istorioarei. acum stam si le asteptam. trebuiau sa vina deja, dar intarzie ca de obicei. vine si chelnerul cu trei sferturi de bere. imi era dor de berea la halba, dar am ramas dezamagit: pe fund se depune drojdie, spuma e de fix doua degete cracanate... pana la urma vin. urmeaza scena clasica deja, bla bla ... n-are rost sa intru in amanunte. se aseaza tacuta, ca de obicei, langa mine. nu dintr-un motiv anume... dar suntem patru, ei doi sunt impreuna... iar noi doi ne punem in fata lor. incepem sa povestim, o dam pe bancuri... prostii. nu-mi sta capul la nimic. se ridica de la masa iar privirea mea fuge instinctiv in aceeasi directie si ramane undeva pierduta. nu o aud nici pe ea, nici pe el, care incerca sa-mi explice ceva... stau acolo pe banca, dar nu sunt cu ei... sunt undeva departe. se intoarce, iarasi mangaiata prima data de privirea mea. nu-si da seama. incep sa-mi aduc aminte: "apropo de sambata seara... eu am alta conceptie despre dragoste... dar vreau sa ramanem amici". ma chinuie gandul ala si nu reusesc sa scap de el. mai fur cate-o imagine a ei, cu coada ochiului, fara ca ea sa observe. ma simt ca un copil care ia pentru prima data o jucarie din cele ale prietenilor sai. imi ia mana din 10 in 10 minute ca sa verifice cand mergem, cand plecam la jazz. sunt tot mai abatut, iar durerea de cap nu vrea deloc sa ma lase. e exact la fel ca la inceput, dar constanta asta e de-a dreptul sacaitoare. la ea se adauga cu aceeasi constanta "apropo de sambata seara..." parca cineva imi sopteste mereu la ureche fraza. pana la urma plecam la jazz. e mai cald decat vineri. durerea de cap e la locul ei, ea tot langa mine, prietenii in jur din ce in ce mai bine dispusi. berile incep sa se faca simtite. stam ca doua cuburi de gheata intr-un pahar. lipiti unul de altul din cauza inghesuielii, nu vorbim, ne tratam cu raceala, dar mana ii este calda. incepe si muzica, tare, asa incat parca durerea de cap devine ceva mai sacaitoare. mi-e somn, nu am chef. sta langa mine, bine dispusa, ca un atlet in blocstart, asteptand un semn la care sa mearga sa danseze. nu se pricepe, dar ii place. nu mai are rabdare. ia o tigara din pachetul meu, dupa care o aseaza frumos la loc. peste nici doua minute o ia, iar de data asta o aprinde si trage cu pofta din ea. se uita la mine si zambeste. dar scurt, dupa care se ridica. nu mai are rabdare. sta in fata mesei si incepe sa se miste incet pe ritmurile calde ale trupei latino care canta pe scena. muzica e placuta, atmosfera buna, dar ceva parca s-a rupt in mine. credeam ca e de la nenorocita asta de durere de cap care se joaca nesfiita cu buna mea dispozitie. deschid si a patra bere, cand de obicei cheful imi era in floare. de data asta nu. si nu e durerea de cap. e ea. stiu in orice secunda unde e. o vad si daca nu ma uit la ea, iar cand pleaca de la masa parca ia si jumatate din mine. in cele din urma merge pe ring. nu trec cinci minute si deja e cu cineva. danseaza, rade, e in elementul ei. iar durerea mea de cap parca devine si mai enervanta. nu mai am chef nici de glumele prietenilor. nu mai am chef de nimic. beau si a cincea bere si astept sa vina ora la care mergem acasa. privirea imi face naveta intre cadranul ceasului si ringul de dans, unde la un moment dat nu o mai vad. s-a pierdut in multime dar, chiar daca nu o vad, privirea sta tintuita acolo, in directia in care stiu ca a luat-o. pana la urma tot calvarul se termina. vine ora la care mergem acasa. n-am scos nici un cuvant pe taxiu. nu pot sa spun exact daca ei au discutat ceva. ruptura din mine era tot mai adanca. durerea de cap devenise deja o jucarie. ce simteam nu poate fi descris in cuvinte. nu eram bun de nimic. cand am coborat din taxiu m-am chinuit sa salut... nu stiu ce i-am zis amicului meu. oricum n-a inteles si a trebuit sa repet. macar se incheiase. era noapte, eram ametit, am adormit repede.

2007-08-19 13:33

zboara puiule, zboara!
     media: 4.80 din 5 voturi

o amica de-a mea a venit acum o luna din anglia acasa, fireste, cu avionul. ca doar nu era sa vina cu barca sau cu trenu' ca ajungea la sfantul asteapta. asa ca si-a luat bilet de la tanti compania aeriana (o sa intelegeti imediat de ce ii zice "aeriana") KLM pe ruta cardiff - amsterdam - bucuresti, cu peron/podisca pe partea dreapta. toate astea erau programate sa se intample pe 20 iulie. asa ca don'soara cu bagaj, cu catel si cu purcel mi se suie in avion, ajunge la bucuresti, dar cand sa-si recupereze bagajul cu catel si purcel KLM, cu ochii umeziti din cauza situatiei create, o anunta ca i le-a ratacit. urmeaza doua trei zile, care se fac vreo patru-cinci in care don'soara se plimba prin tirgu-mures in blugi pe o caldura de 35-40 de grade, intrucat randurile de haine scurte erau retinute de KLM. la o saptamana, tot ea ma anunta ca tanti KLM a mai calcat o data in strachini, iar azi, tot ea don'soara ma anunta despre tot ea compania KLM ca deja calca prin strachini cu bocancii: de vreo doua zile 67 de cioflingari platitori de bilete la KLM au ramas fara bagaje. speram temporar.
morala: ce orar are barca aia?

2007-08-18 17:25

muzici pentru toate lumea
     media: 0.00 din 0 voturi

daca tot e weekend, stand asa si vegetand, m-am gandit ca bine ar fi daca cineva, care asculta muzica pe gustul meu, mi-ar mai face din cand in cand si cate o recomandare. cum nu mi se intampla chestia asta, am sa fac eu o recomandare celor foarte putini, din randul celor care mai dau din cand in cand la mine pe blog, carora le place genul asta. au un nume ciudat, suna putin cam prea trist stilul lor, dar azi imi plac. The Good The Bad and The Queen - Kingdom of Doom

update
am mai gasit una, dar asta e scoasa oarecum de la naftalina... Damien Rice - 9 Crimes

2007-08-16 23:02

inchiriez o camera dintr-un suflet partial decomandat. cer si ofer seriozitate.
     media: 0.00 din 0 voturi

un vin bun nu se bea in fiecare zi, chiar daca are cel mai senzual gust, cel mai complex buchet si te gadile in cel mai placut mod posibil pe gat in jos, la fiecare inghititura. la fel cum nu in fiecare zi facem in asa fel incat sa mancam felul nostru preferat de mancare, la care poftim, poate, de fiecare data cand ni se face foame.
cred ca aceeasi idee se poate transpune si in relatiile interumane. tocmai de aceea spun, destul de increzator in idee, ca dintre toate prietenele mele, pe care le-am avut (si cred ca pot adauga aici si pe cele viitoare), pe nici una dintre ele nu am ajuns sa le inteleg in totalitate. am ajuns sa le cunosc anumite rationamente, am ajuns sa anticipez si sa citesc fete, dar trebuie sa admit ca pe nici una dintre nu le-am cunoscut in cel mai mic amanunt. mereu a ramas ceva, o samanta de imprevizibil, si poate chiar putin "ciudat" in firea fiecareia, pe care oricat de mult mi-as fi dorit sa o "cuceresc" a ramas de necucerit. a ramas asa si stiam ca va ramane asa, chiar daca tentatia de a intelege totul a ramas mereu. niciodata insa nu mi-a parut rau ca nu am reusit sa ajung sa cunosc totul si mecanismul din spatele fiecarui gest. in adancul meu de fapt asta imi doresc: sa nu pot sa inteleg totul la ea, cea de langa mine, cea cu care ma impart. altfel, daca as fi reusit, cred ca viata ar fi devenit al naibii de banala si plafonata. nici pe ea, cea din urma, diafana, n-am inteles-o. nu o inteleg. o iubesc, dar nu o inteleg. fara sa jignesc pe nimeni, cred ca ea e cea mai jucausa si totodata serioasa fiinta, depinde numai si numai de acel ceva de neinteles care o ghideaza intr-un anumit moment, pe care am cunoscut-o vreodata. dar nu despre ea e vorba acum. e vorba despre dorinta de a cunoaste tot, de a patrunde in fiecare cotlon, de a vedea, de a stii tot. nu aveti cum sa stiti tot, desi uneori sunt atat de disperat incat v-as spune tot. m-as dezbraca de toate secretele, vi le-as pune in fata si v-as ruga sa rejudecati tot ce ati judecat pana acum la mine. poate parerile voastre ar fi altele sau poate ar ramane aceleasi. eu unul inclin sa cred ca ar fi altele. chiar si la voi care credeti ca stiti. prin urmare, o sa ma opresc aici cu descrierea incurcatei mele vieti, aici unde lucrurile se incurca. unde pentru mine apar tabuurile, acele parti din mine pe care nu le pot imparti. sau daca le impart, le impart doar cu cei cu adevarat speciali, care imi demonstreaza ca merita sa afle asta. cu acei ceva care isi doresc asta, dar in acelasi timp niciodata nu o arata in asa fel incat sa ma preseze in vre-un fel sau altul. deci daca v-ati bucurat pana acum de seria "Tranzitie" (apropo, nimeni nu m-a intrebat de ce Tranzitie?), va anunt ca ea s-a incheiat.

2007-08-15 16:48

benta se da pe centura
     media: 4.67 din 3 voturi

o mica nemultumire... centura tg-muresului e inchisa. corect? corect. centura tg-muresului e gata reabilitata, dar nu e deschisa. corect? corect. benta e prieten cu florea. corect? corect. benta face un cartier de case fix la marginea centurii. corect? corect. benta n-are pe unde intra cu camioanele, decat pe centura. corect? corect.
concluzie: domnu primaru' florea i-a construit lui benta o centura numa' a lui. corect? pai nu-i tocmai corect, dar e real.

2007-08-15 14:13

un fel de disclaimer
     media: 5.00 din 3 voturi

in primul rand la multi ani mariilor
iar acum sa trec la subiect. m-am angajat la radioul public acum un an. stiam, in mare, exact ce ma asteapta. era totusi o chestie noua si relativ ciudata. si ma refer aici atat la faptul ca lucram pentru prima data intr-un radio, cat si la faptul ca lucram pentru prima data la stat. adicatelea, salariul meu era platit din banii platiti de niste contribuabili la fel ca mine si ca tine, cititorule de blog. am zis ca o sa ma obisnuiesc, o sa trec peste micile neintelegeri, micile chestii mai putin profesionale. acum la un an, stateam la o tigara si mi-am pus intrebarea: de ce accept compromisul asta?
care compromis? pai sa va spun putin cam ce vad eu prin radio. vad ca in prime-time, de la 9 la 10, o duduie face o emisiune cu invitat, in care de la medicamente si pana la politica se vorbeste despre absolut orice. in functie de invitat. eh... duduia cu pricina cred ca nici in ziua de azi nu poate sa-ti numeasca toti liderii judeteni de partide din mures. duduia cu pricina este in schimb angajata cu carte de munca si primeste lunar minim 1.500 de lei, bonuri de masa , prime (inclusiv de 8 martie), deconturi grase pentru biletele concediilor si alte si alte facilitati. mai vad ca tocmai a venit o colega in redactie care lucreaza in radio cam 2-3 ore pe zi. si sunt zile in care nu da pe la redactie. ea este angajata si are exact aceleasi facilitati ca ailalta duduie de care pomeneam mai devreme. amandoua, daca se misca bine si cu talent, la ora 11:30 pot pune punct zilei de lucru. mai vad ca femeia de serviciu are carte de munca si are salariu cu cel putin 50% mai mare decat al meu plus facilitatile de care pomeneam. mai vad ca un inginer sef adjunct joaca toata ziua solitaire, care un salariu de cel putin 2000-2.500 de lei plus facilitati si coordoneaza printre altele traseul masinilor, inclusiv cele ale reporterilor. masina lui personala rugineste de o bucata de vreme, in timp ce el este dus si adus de acasa cu cea a radioului. mai vad pe directoarea adjuncta cu o leafa de peste 5.000 de lei care spunea intr-o zi ceva de genul... am ajuns sa ma bucur daca se intampla vreo gafa din vina celor de la tehnic pentru ca sunt beti si nu pentru ca s-a luat curentul. mai vad cum o duduie de la sectia maghiara care habar n-are pe ce lume traieste coordoneaza si da de lucru reporterilor de la sectia maghiara. mai vad cum majoritatea angajatilor au ca principala preocupare in ziua lor de lucru timpul liber. toti, dar absolut toti, sunt angajati pentru ca la un moment dat trebuiau sa fie angajati. totis au salariu peste 1.500 de lei plus facilitati. mai vad ca la fiecare inceput de vara angajatii intra intr-o oarecare criza. si nu o criza a banilor pe care eu nu ii am ca sa ma duc in concediu. o criza a locurilor de mers in vacanta, fiecare alegand o varianta all-inclusive. mai vad ca tot ei angajatii pot lejer sa-si ia un al doilea loc de munca, multi dintre ei au si facut-o, rotunjindu-si astfel veniturile, in timp ce un functionar de la Consiliul Judetean cu 500 de lei salariu (platit la fel ca radiofonistii din bani publici) nu are voie sa mai presteze si altundeva, pentru ca e functionar public . mai vad departamente si redactii supra-dimensionate in timp ce in redactia de stiri lucreaza fix trei reporteri care trebuie sa dea stiri zilnic, normal ar fi din tot judetul. asta in timp ce la un saptamanal (si subliniez saptamanal pentru ca e un regim mai lejer decat intr-unul cotidian) reporterii sunt minim 8-10.
a inceput sa-mi fie greata si sa ma intreb asa: ce moralitatea lui peste mai am eu in mine cand arat cu degetul pe unul si pe altul care baga mana adanc in buzunarul cu bani publici, cand eu lucrez intr-un astfel de loc? dar n-am incotro... castig un ban de unde imi platesc rata la masina si rata la facultate, in timp ce cu salariul de la ziar, ceva mai mic, traiesc de pe o zi pe alta. poate tocmai asta e insa farmecul romaniei. hai ca inchei...

PS colega de care pomeneam la inceput ca a venit in redactie, tocmai a plecat. si-a terminat treaba.

2007-08-14 23:27

oficiul pentru frectia consumatorului
     media: 0.00 din 0 voturi

de la o vreme incoace mi s-a pus pata pe serviciile oferite de benzinarie. in primul si in primul rand nu inteleg algoritmul dupa care aia platiti de benzinarie sa serveasca pe clienti cu benzina isi aleg clientii. pentru ca ca de fiecare data cand ma duc si alimentez, mereu trebuie sa ma servesc singur, in timp ce unul din vecinii mei de pompa, cum ar veni, sunt serviti de un chelner dinala benzinar. a fost o singura exceptie, probabil au gresit si m-au confundat cu cineva, cand a venit politicos la mine si m-a intrebat de cati bani sa alimenteze. si atunci i-am zis de 450 de mii si mi-a bagat de 480. ma rog... asta nu mai conteaza, eram prea emotionat de faptul in sine, ca cineva ma serveste la pompa.
dar asta cu servitul n-ar fi asa o mare problema. ati vazut ca mai nou toate benzinariile sunt non stop. corect? aproape... la noi la mures, petromu' se mai inchide din cand in cand pentru ca ei isi umplu rezervoarele pe unde trebuie sa intru eu cu masina sa alimentez. asa daca alimenteaza ei, fireste ca eu nu pot. iar eu eram client fidel al petrom, mai ales dupa ce i-au cumparat austriecii de la OMV, deci inevitabil vand aceeasi benzina. dupa faza cu inchisul benzinariei ziua in amiaza mare am zis sa ma reprofilez. si m-am dus la mol, la unguri, ca fac gulas bun. si am alimentat, iar cand sa ma duc sa platesc am stat la coada de m-am facut la fel de inflamabil ca benzina de 98 ce tocmai mi-o bagasem in rezervorul, si anume masinii. bun... am zis ca e o intamplare, nu o regula. iar azi am indraznit dinnou. m-am dus, de data asta voiam doar o sticla de apa minerala, pentru ca tocmai ma duceam la fotbal. mi-am luat-o frumusel din frigider, care mi-o placut mie mai mult. si ma indrept cvasi-voios si bine dispus catre casa. supriza... amicul de dupa ghiseu era ocupat cu unu de afara, cu care se certa printr-un gemulet deschis de tip batista. si dai si ceart-o si nu, ca io ti-am dat un milion nu 500 de mii si ba nu si ba da... etc. la un moment dat devenise interesant, dar amicul de dupa ghiseu se intoarce la mine si urla sa ma duc la ghiseu de dincolo. nu-i facusem nimic, doar stateam linistit cu sticla de apa in brate si-mi asteptam randul. m-am dus la alalalt pretin' care cu o fata de lamaie mucegaita mio luat banii, mo umplut de monezi de un ban si urla dupa mine sa-mi iau si bonul. merci frumos... m-am lasat si de mol.
dar acum am o problema: ar mai fi doar omvu' care are benzina de calitate, iar ei sunt tocmai in celalalt capat de oras. si-n plus ce ma fac daca si aia-s tot asa batuti in cap?

2007-08-14 01:44

Tranzitie III
     media: 0.00 din 0 voturi

Aş reveni puţin la palmele lui tata, pentru ca vorbeam cu cineva de curând, şi spunea ca ea nu are aşa multe amintiri de când era copil. Ei bine... palmele lui tata nu le pot uita. Ma ustura mâna îngrozitor când mă plesnea, iar lacrimile îmi ţâşneau efectiv din ochi de durere. Iar în cazurile de forţă majoră, cei drept aşa ceva serveam foarte rar... acum imi amintesc doar de una sau două dăţi, mă punea să stau în genunchi cu faţa la colţ. Era umilirea supremă, mai ales că înainte de asta luam şi două-trei palme. Şi nu mă lăsa să stau cu fundul sprijinit pe călcâie... aşa că, dacă sunteţi curioşi să vedeţi senzaţii tari, staţi undeva în genunchi 10 minute... să vedeţi acolo „plăcere”. Încă de atunci, cu mintea aia de copil, mi-am jurat că fie ce-o fi, dacă va fi vreodată să am urmaşi, n-am să-i ating nici cu o pană.

Revenind însă la trăznăile de la vremea aia, îmi amintesc ce frumos jucam noi fotbal fix în mijlocul străzii. Făceam porţi din două pietrii aşezate la distanţă de zece tălpi de teneş chinezesc, foarte atent numărate. Ne mai deranjau din când în când maşinile, care drept pedeapsă trebuiau să facă slalom printre porţile noastre, dar circulaţia de atunci era mai degrabă sporadică decât regulată. Altădată încercam pe spaţiul verde, dar nu dura mult până ieşeau vecinii şi strigau la noi să nu ne mai jucăm acolo. Cel mai a dracului era Struguraş, care stătea la parter şi ne auzea în maxim cinci minute. Fix cât ne lua să facem porţile şi să ne alegem echipele. Ne revanşam seara la ascunsea, când nu mai avea ce să ne facă... doar eram ascunşi ba prin boscheţi, eu, ba chiar suiţi prin copaci, Sebi şi Clau (că doar v-am zis că ăştia erau mai nebuni ca mine). Mai târziu au început să apară bicicletele. Mai întâi Clau şi Sebi, iar eu abia într-un târziu, pentru că la mine era tare greu cu convinsul alor mei. Degeaba le ziceam eu că Sebi face şi drege sau Clau are şi io n-am. Nu conta... uita-te ce note au la scoala... asa vrei si tu sa ajungi ca ei? Venea raspunsul. Iar pe moment ma manca sub limba ingrozitor sa le arunc în faţă un DA. N-are rost, mă gândeam în secunda doi... ştiam că numai bine nu-mi fac. Pe la şcoală era aceeaşi veselie... în pauze jucam prinsea, fotbal, ba fugeam, ba mai trăgeam câte-o trântă cu uniforma prin ţărână sau noroi de-ţi era mai mare dragu să te duci acasă la muştruluit. Şi mai era o chestie cu şcoala. Erau trei schimburi, iar la un moment dat nici aşa nu mai ajungeau sălile de clasă. Drept urmare, o dată la o lună două, nu mai reţin exact, făceam câte două săptămâni naveta la nr. 5. Iar asta însemna o grămadă mare de timp pierdut pe drum, în coloana condusă de doamna învăţătoare. Niciodată nu ne venea rândul deodată, când era A-ul, nu era B-ul şi I-ul, unde erau Sebi şi Clau, aşa că pe drumul spre Generala 5 ăştialaţi doi „mă urmăreau”. Acum dacă stau să mă gândesc era o copilărie cât casa de mare, dar atunci cei doi urmăritori se distrau copios. Fireşte că-mi venea şi mie rândul la urmărit, aşa că prindeam şi eu distracţia, dar când erai cel urmărit era nasol să vezi cum cineva râde de tine tot drumul... pentru că-i vedeam cum se pitesc la o oarecare distanţă şi nu fac altceva decât să râdă.

Până la urmă venea şi vacanţa de vară şi scăpam de tot calvarul. Eh... atunci era sezonul la năzbâtii. Ba puşcam cu carbit, ba ne suiam pe tot felu de tuburi şi instalaţii de la centrala ce se renova lângă noi, ba mergeam pe la pădure să ne uităm pe furiş la gagicile ce făceau plajă... invariabil „îmbrăcate”, deci nici vorbă de vreun eventual topless, ba ne dădeam cu bicicletele prin tot cartierul şi prindeam fetele de fund, ba reveneam la chestii ceva mai normale, de gen fotbal în curtea şcolii. Fotbal care într-adevăr ne ocupa o grămadă din timpul liber. Toate astea se întâmplau până când, de bună voi şi forţaţi de părinţi, toţi trebuia să o tăiem cam o lună din cele trei de vacanţă, la ţară. C-aşa era modelul. Dar nici la ţară nu eram eu chiar înger. Până prin clasa a VII-a mai era cum mai era. Pe atunci am dat de injectoare din care ne făceam un soi de pocnitori. Treaba stătea cam aşa: luam un injector şi un tub de bermant (aşa îi ziceam noi, era de fapt un tub de plastic, habar n-am de unde îi venea denumirea pe care i-am dat-o noi) lung de vreo 15 cm. La un capăt îl încălzeam şi forţam să intre injectorul, iar celălalt capăt îl îndoiam la 90 de grade, tot încălzit. Injectorul cu pricina avea o gaură îngustă, destul de adâncă, în care încăpea la fix un cui, pe care îl îndoiam de asemenea la capătul bătucit. În jaură băgam cătran de pe vreo cinci chibrite, cuiul îl introduceam în gaură upţin înclinat în aşa fel încât legat cu un elastic de capătul îndoit, la un capăt, şi de capătul tubului de bermant, la celălalt să fie blocat. Când îl loveam de ceva si se debloca plesnea fundul găurii din injector, plin cu cătran, şi bubuia. Asta dacă nu prindeam gândaci şi îi înţepam cu ace de gămălie. Sau dacă nu eram la pescuit. Sau dacă nu eram la pădure, sau prin livadă, sau pe deal, sau la fotbal sau naiba mai ştie pe unde. Că aveam treaba toată ziua. Ne strângeam o turmă de veri aşa că nici nu mai trebuiau vecini prin gaşcă, eram noi singuri destui. Prin a VII-a sau a VIII-a, nu mai ţin minte exact, varuIonel, care e mai mare decât mine cu doi ani, a venit cu noutatea absolută: ţigara More, lungă, mentolată. Ne-a corupt pe toţi să încercam în cucuruzu din grădină. Pufăiam toţi, nu trăgeam în piept, tuşeam când încercam, da’ eram a dracu’ de şmecheri. Când avea mai puţini bani lua Snagov cu filtru, când avea mai mulţi lua LM, oricum însă, ne dădea şi nouă câte-un fir şi făcea ca trenu când ne vedea că pufăim fără să tragem în piept.

Revenind la şcoală... n-am pomenit încă nimic de clasicele excursii. Durau una, două sau trei zile şi am apucat în anii mei de şcolit să mă plimb până la Alba Iulia, la Cluj, la Oradea, la Bucureşi şi într-o tabără la Năvodari. Aici cred că aş avea nevoie de un blog separat să povestesc tot ce mi s-a întâmplat... îmi amintesc o grămadă de detalii, despre feţele alora cu care mergeam, despre locuri, întâmplări, păţanii... pffuuu... e mult, prea mult de spus.

La fel de multe aş putea, cred, să povestesc despre fiecare profesor în parte... O să mă rezumez să-i enumăr: era Ilieş la geografie, Muth la matematică (dirigintă), Sărmăluţe (poreclă) la biologie, o capră mare şi rea la Engleză, una îmbrăcată veşnic în negru, veşnic tristă şi închisă la fizică, una mică şi a dracu la chimie, o grăsuţă simpatică la sport, unu bătrân la atelier şi... cam de ăştia îmi amintesc. Azi, dacă m-aş întâlni cu ei mi-aş scoate pălăria în faţă la doamna Muth şi în special la doamna Ilieş.

Dupa care a venit capacitatea si visul frumos numit generala s-a dus.

2007-08-13 19:12

un status cu adevarat suparat
     media: 4.89 din 9 voturi

Iata deci, dupa cum spune si titlul, ce status suparat putea sa aiba astazi un amic de-al meu. Sa-mi fie scuzata calitatea proasta a imaginii, e de vina ablogu', ce nu se prea pricepe in ale pozelor.

2007-08-10 13:46

dorel in ajun de weekend
     media: 4.67 din 3 voturi

Azi este sfanta zi scurta de vineri, in care gasca lui Dorel s-a redus simtitor. Nu stiu exact cauzele... din balconul redactiei nu mi-am putut da seama. Oricum, cert este ca astazi gasca s-a injumatatit. Parca si stilul de lucru a suferit mici modificari din cauza reducerilor de personal. Asa se face ca, dupa ce a plecat sefu' cu masina plina cu 2-3 Doreli, la fata locului au mai ramas doi insi. Unu era legat de o lopata, unul de o roaba. Fireste insa ca niciunul nu lucra, ci doar stateau si povesteau... cugetau la nemurirea gropii, acest centru al universului lor, pe care aseara iar l-au astupat. Fiind asa putini, locul lor de munca era destul de ofertant, asa ca, din randul vecinilor care lucreaza la drum, unu care era clar ca nu face parte din grup (avea pantaloni de alta culoare) a incercat sa li se alature. Totul printr-un adevarat ritual. Mai intai a venit cu lopata si a dat de vreo cinci ori sa curete trotuarul undeva la marginea "santierului", probabil in semn de respect fata de ceea ce numeam adineaori centrul universului lor. Mai apoi, vazand ca nu incearca nimeni sa-l inlature, a prins curaj si s-a apropiat de ceilalti doi tranto.....aaaasta... muncitori. A mai dat doua lopeti mai aproape de locul faptei, unde terenul era mai ud, conditiile mai bune, la umbra... ce mai, un adevarat rai. In cele din urma a fost acceptat. In semn de respect pentru onoarea cu care a fost gratulat s-a inclinat in fata celorlalti doi rezemat in coada lopetii si s-a oprit din lucru.

2007-08-09 15:28

dorel s-a napustit in... pauza
     media: 0.00 din 0 voturi

Dorel & company au schimbat putin strategia de lucru. Dupa ce sapau si astupau aceeasi groapa in fiecare dimineata, respectiv seara, dragii de muncitori au facut o sensibila modificare a strategiei. Au ajuns ei la concluzia ca ar fi mai bine daca ar termina cu sapatul si astupatul si ar trece direct la treburi serioase. Zis si facut. Azi dimineata, la prima ora baietii s-au pus pe... o bordura si stateau. Dar stateau frumos dom'ne... cu simtul raspunderii transpirandu-le prin toti pori. Insasi pozitia usor cocosata sugera greutatea si responsabilitatea enorma care le sade nestingherita pe umerii lor de muncitori falnici. Dupa ce au servit un mic dejun si au fumat tigara de rigoare au, au mai cugetat nitel... cu ochii atintiti catre groapa din fata lor si.... a trebuit sa plec sa ma apuc de lucru, nu mai aveam timp sa-i urmaresc. Acum, la ceasurile amiezii, doi sprijina o lopata, doi reazama o masina, unu se scarpina-n varfu capului, iar restul se odihnesc.

2007-08-07 17:56

depresia de inceput de saptamana
     media: 0.00 din 0 voturi

iata cu ce imi fac io inceputul de saptamana din amarui in nasol: Placebo - Follow the cops back home

2007-08-07 12:52

Cooperativa munca in zadar
     media: 0.00 din 0 voturi

Ca orice locuitor al cetatii, bun de felul meu, imi platesc taxele si impozitele la zi. Asta, desi lucrez in presa si vad si mi se reaminteste in fiecare zi ca, vorba unui coleg de-al meu, statul este cel mai mare hot. Dar n-am ce face, platesc pentru ca asa e bine. Bun. Asta n-ar fi o problema, daaaaar nu pot sa trec cu vederea anumite lucruri. Cum ar fi muncitorii din fata redactiei, pe langa care trec in fiecare zi. Cred ca lucreaza la Aquaserv, Energomur sau E-On. In primele doua cazuri inseamna ca eu si cu tine, platitorule de taxe, le platim salariile INTEGRAL. In al treilea caz, le platim doar partial prin taxe, iar restul tot noi, prin pretul gazului. Asa deci, cum ar veni, noi le dam bani, iar ei ce fac? Pai ce sa faca... de vreo luna incoace in fiecare zi se strang pe la 8 dimineata si, cand e somnul locatarilor din zona mai dulce (aia fericiti care-s in concediu), se apuca Dorel & company de sapat. Unu de pe excavator presteaza, iar in jurul lui vreo zece stau gura-casca si se uita. Si se uita... si se uita... si ala sapa. Dupa ce termina de sapat, vine pauza de masa. Dupa care plimba cate-un capat de teava dintr-o parte in alta, se face tarziu si astupa gaura inapoi. Si uite asa a mai trecut o minunata zi de munca din frumoasa si odihnitoarea lor viata de muncitori. A doua zi povestea se reia invariabil din acelasi loc cu deja laitmotivul sapatului gropii. Ma si gandeam astazi ca probabil au vre-un proiect ascuns... cauta aur sau diamante, fac vre-un buncar secret pentru CIA... naiba stie... ce-i sigur e ca nu-mi pot explica de ce in fiecare dimineata sapa nenorocita aia de groapa, iar seara o astupa.
Tot din ciclul sa-i platim ca sa simuleze munca sunt simpaticii prieteni de la Electrica. Niste dulci simpatici... ce mai o minunatie de oameni. Inca n-am gasit explicatia: fie ca e o noua strategie de marketing, fie ca vor sa fie mai aproape de consumator... fie ca vor sa faca o chestie interactiva sau doar vor sa se tina de glume si sa-ti faca viata mai interesanta, baietii de la Electrica si-au facut un obicei din a lua curentul. Cand au fost furtunile alea mai nasoale am inteles... cu natura nu te pui. Dupaia... la vreo saptaman iar au umblat pe la intrerupator, dar am zis ca o fi avut ceva lucrare mai mare si au remediat-o in timp. Dupa inca vreo saptamana iar au intrerupt, dar am zis ca nah... au si ei o lucrare gigantica. Duminica l-au luat dinnou, dar nu oricum, ci seara, exact cand toata lumea sta si beleste ochii la televizor, calculator, combina muzicala si alte nebunii. De data asta nu mi-am mai explicat nicicum, am inghitit doar in sec. Ieri seara l-au taiat dinnou, tot seara, dar ceva mai tarziu, ca sa fie siguri ca esti acasa si folosesti ceva electric. Niste simpatici oricum... vad ca au inceput implementarea programului interactiv "nici o zi fara pana de curent bah platitorule de facturi". Prin urmare eu le-as propune sa fuzioneze cu RDS si RCS, macar aia sunt specializati dom'ne, aia se stiu cu treburile astea, au deja experienta, un public fidel format in jurul celebrelor spoturi audio "erdeesh". Ar putea face o treaba de nota 10. Pana una alta le doresc numai de bine si biiiipuri peste biiipuri si baga-v-as si scoate-v-as succesiv.... biiiiip in mamicile voastre si biiipte-v-as in guritele voastre si baga-v-as DNA-ul pe gat sa vi-l bag impreuna cu Curtea de Conturi si sfanta Garda Financiara si pe veci adormitul Oficiul Judetean pentru Protectia Consumatorului (de altfel toate platite tot de noi si tot degeaba). Amin!

update de la Electrica
O buna prietena de-a mea, care lucreaza la Electrica, a aflat de problema mea si s-a interesat sa vada care-i si anume treaba. Cica duminica a sarit in aer nu stiu ce cutie de-a lor, iar ieri un cablu obosit a dezertat. Mai zice ea ca toata reteaua in zona mea e cam obosita, nici bani de investitii nu prea sunt, iar cand vor fi reteaua de distributie va fi ingropata in pamant. Cum ar veni, o sa-mi strice si drumul din fata casei si o sa vina si Dorel sa-mi cante sub balcon cu picameru.

2007-08-05 15:23

Tranzitie II
     media: 0.00 din 0 voturi

Înainte însă, eu cel de atunci, vreau să condamn comunismul pentru ce mi se întâmpla, la cămin de pildă. Pentru că eram nevoit să mă duc acolo cu noaptea-n cap, pentru că stăteam pe un mobilier vechi , pe scaune cu şezut din placaj care pe alocuri se desprindea, pentru că mâncam mâncare proastă şi mă bucuram ca bou când primeam banalele macaroane cu zahăr. Pentru că ţaţele alea care se numeau educatoare nu dădeau nici doi bani pe noi, atâta timp cât nu păţeam ceva. Pentru că uram să mă forţeze cineva să dorm de amiază. Era de fapt un soi de şantaj, pentru că „numa cei ce dorm primesc desertul”.

Şi mai urăsc comunismul pentru sadismu cu care îşi putea bate joc de oameni exact în clipele lor cele mai plăcute: de sărbători. Nici măcar atunci ţărănoii de comunişti nu aprovizionau destul magazinele încât să nu trebuiască să te înjoseşti toată ziua stând la tot felul de cozi şi codiţe. Aşa se face că, deşi nu eram nu ştiu ce mare copil pe vremea aia, tot mai trebuia să stau şi eu la o coadă două, ba la pâine, ba la salam, ba la ce ştiu eu ce. Şi mereu căram plasa către casă pe spate, de altfel cred că dacă o duceam normal aş fi târâito pe jos. Iar când aveam norocul să ajung la rând înainte să se termine, prindeam uneori pâine caldă. Cu plasa în spate fugeam către casă mândru de „isprava” mea şi îmi doream ca nu cumva să apuce să se răcească. În tot timpul acesta acasă mă aştepta televizorul mare alb-negru, cu carcasă de lemn hidoasă şi urâtă, la care efectiv nu aveai la ce să te uiţi. La fel ca maşina de spălat, şi televizorul era un fel de culme a revoluţiei tehnologice pe care Ceauşescu o împărtăşea poporului său. Dar, ironia face ca fix la televizorul cu pricina, cu mama şi tata ne-am uitat în direct la revoluţie. Pentru mine era fascinant să văd un aşa „film de acţiune”, care realizam că se întâmplă în direct. Nu ştiam eu la vremea aia de regim, de securitate, de revoluţionari... eu stăteam fascinat şi mă uitam cum o grămadă mare de oameni face ceva, se bat din când în când, sparg geamurile unor clădiri impozante din Bucureşti, dau foc la ceva, iar nenea ăla care e mare şef nu mai biruie cu ei şi trebuie să tacă. La fel de fascinat ca mine, dar cu alte gânduri în cap, era tata. Stătea lângă mine întins pe pat, foarte concentrat la ce se întâmpla. Dar era calm, nu a ieşit pe stradă şi nu s-a dus în centru. A stat cu noi, pe pat, la televizor. Iar când „emisiunea” s-a terminat pur şi simplu am făcut ce făceam în fiecare seară, adică ne-am culcat. La câteva luni urma regretatul conflict dintre români şi maghiari de la Tîrgu-Mureş, pornit se pare de la farmacia de la Fortuna. Adică de la cinci minute de mers pe jos de blocul în care stau şi azi. Eram, cum s-ar spune, în miezul evenimentului. Aşa că s-a întâmplat ca vecini de-ai noştri din bloc să fie prinşi în horă şi să meargă la marea bătaie din centru. Ce-a făcut tata? Păi nimic, a stat acasă şi s-a uitat la televizor.

Şi până la urmă s-a dus de tot şi comunismul (pe dracu, nici acum nu e dus cu totul) şi am trăit live revoluţia. Imediat după, în toamna lui 1991, cu ghiozdanul de piele maro în spate, îmbrăcat în uniforma albastră, cu cămasă în pătrăţele, de mână cu mama, mergeam în prima zi de şcoală. Venise clipa pe care o aşteptam de ceva vreme, pentru că eram unul dintre cei care mi-am dorit să merg la şcoală. Asta până m-am dumirit ce e cu şcoala, că mai apoi am revenit la alte sentimente. Apropo... asta îmi aduce aminte de bancul cu Bulă care merge în prima zi de şcoală, vine acasă, iar ai lui, curioşi să vadă cum a fost, îl întreabă: deci... cum e Bulă la şcoală? Pai e bine, dar n-am terminat, că ne-a chemat şi trebuie să mergem şi mâine.

Revenind la prima zi de şcoală, la fel ca mine erau o grămadă de copii, cu ai lor părinţi de mânuţe, înghesuiţi în curtea Şcolii Generale Nr. 3, aşezaţi la început foarte strict şi disciplinat în nişte dreptunghiuri desenate cu creta pe asfalt. Mai apoi, după ce au început discursurile sforăitoare de început de an şcolar, stricteţea s-a mai diluat, aşa că mama stătea de vorbă cu mama lui Claudiu şi cu cea a lui Sebi, aflaţi în aceeaşi postură ca şi mine. Eu nimerisem în A, Claudiu în B, iar Sebi undeva deprate, tocmai în I. Am mai pierdut puţin vremea în curte, total inutil după mine, după care în sfârşit am intrat în sălile de clasă. Ne aşteptau nişte bănci hodorogite şi obosite de timpul şi marea grămadă de elevi care îşi frecaseră până atunci coatele de ele. Pe jos, foarte curios, parchetul nu era maro deschis şi lucios ca acasă, ci negru mat, mirosind foarte tare a petrol. La început mirosul era enervant dar, cuprins fiind şi de restul lucrurilor care mi se întâmplau, în câteva minute parcă nici nu mai era acolo. Şi aici se opresc amintirile despre primele ore la şcoală. Cred că eram atât de prins de „noul” care mi se întâmpla, încât am uitat complet. Ţin minte doar că am mers apoi acasă cu Sebi şi Clau, ne-am extras din uniforme şi ne-am luat îmbrăcămintea „civilă” după care ne-am continuat treburile noastre de zi cu zi. Şi a trecut şi prima zi de şcoală.

O dată cu mersul la şcoală mi s-au pus în cârca responsabilităţi. Era prima dată când simţeam că trebuie să am grijă de ceva că dacă nu o încurc. În primul rând mi s-a legat la gât cheia de la casă, de care trebuia să am grijă să nu o pierd. Mai apoi trebuia să am grijă cum trec strada când mă duc şi mă întorc de la şcoală, să nu dea vreo maşină peste mine, să nu intru în vorbă cu străini, să am mare grijă să nu cumva să uit să închid uşa, să am grijă să nu-mi uit haina la şcoală, să nu plec de la şcoală până nu-mi strâng toate caietele, creioanele, stiloul, penarul etc. Şi-n plus au apărut brusc în viaţa mea nesuferitele teme de casă. Toate astea au făcut în scurt timp şcoala o chestiune total inutilă, enervantă şi agasantă. Dar mai toate s-a întâmplat la un moment dat să le fac pe dos. Am pierdut vreo două chei, mi-am uitat de câteva ori haina la şcoală, am pierdut creioane şi, fireşte, am uitat de câteva ori să închid uşa. Eram încă un amărât de copil copleşit de greutăţile vieţii, care începuse să fie tot mai a dracului. Toate boroboaţele mele se transformau la un moment dat în muştruluieli serioase de la tata, bătaie chiar când am pierdut cheia sau când mai nenoroceam câte temă de casă. Şi se întâmpla tot mereu, pentru că terminam cu şcoala pe la 10:30, pentru că la 10:10 suna de ieşire la ultima oră, până mâncam ceva se făcea 11, după care ieşeam cu Sebi şi cu Clau în uşă să povestim, pentru că stăteam, şi stăm şi acum, la acelaşi etaj unu. Ba uneori veneam şi cu mâncarea în uşă ca să nu pierdem preţiosul timp. Şi, fix ca trei babe bârfitoare, stăteam aşa de poveşti ore-n şir de ne prindea ora 2 tot vorbind. Uneori povestitul se mai transforma şi în ceartă şi chiar bătaie, dar eram la adăpostul uşilor pe care le puteam închide frumos în nasul „atacatorilor”. Suiţi în picioare pe scaune, în cazurile de criză, ne urmăream atacatorii pe vizor, iar când spiritele se mai calmau ieşeam din adăpost şi o dădeam înainte cu povestea. În tot timpul ăsta noi, teoretic, trebuia să prestăm la temele de casă, aşa că dacă ne prindea ora 2, şi ne cam prindea, ne apucam să fuşărim repede temele până vin ai noştri acasă de pe la slujbe, lucru care se întâmpla de regulă după ora 3. Şi exact asta făceam: le fuşăream. Iar când vedeau mama şi tata cu ce dragi de teme îi aşteptam, mă certau şi mai primeam câte-o palmă de la tata de-mi venea să vorbesc singur. Aşa că după-amiezele mi le petreceam refăcându-mi temele de la 0. Eu eram cel mai ghinionist, pentru că Sebi şi Clau scăpau de cele mai multe ori mult mai ieftin. Ei ori trebuiau doar să corecteze, ori nici măcar atât, aşa că în scurt timp îi auzeam cum urlă la geam dacă nu ies. Fireşte că nici vorbă de permisiune de la tata pentru aşa ceva. Abia mai târziu dacă terminam puteam să ies afară. Ghinionistul eram şi atunci tot eu, pentru că dintre toţi copii care eram la bloc, eu, la ora 8 fix, eram convocat acasă. Niciodată nu m-am împăcat cu ideea asta, dar acum îi mulţumesc lui tata pentru fiecare temă pe care m-a pus să o refac, şi pentru fiecare seară în care mă chema în casă.

2007-08-03 15:52

Tranziţie I
     media: 0.00 din 0 voturi

-Sunt un bou, i-am zis ca o iubesc.

-Doamne… nu-mi vine sa cred cât eşti de prost.

-Nu prost, sunt bou!

-Deci chiar nu credeam ca poţi sa faci aşa o prostie mare.

-Da tu ma crezi ca am vorbit serios?

-Nu mă! Cum sa iubeşti pe cineva după doar câteva zile? Asta e o prostie de-a ta. Eşti prea sensibil, trăieşti altcumva toate chestiile astea, dar nu e iubire. Crede-mă, sunt mai trecută prin astea ca tine.

-Atunci nici tu nu mă cunoşti.

-De ce nu scri tu o carte despre tine?

-Ca să ce?

-Ca să o citesc eu.

Erau ultimii ani din comunism. Cei mai grei, spun acum ăi mai pricepuţi şi niţel mai în vârstă decât mine. Dar erau vremuri frumoase, mai ales în iarna lui 84. Iarna în care a nins şi a fost frig exact cum nu mai e acum, dar cum ne-am dori să fie. Nici nu e de mirare că pe vreme aceea „încălzirea globală” nu avea nici un fel de sens pentru nimeni. De altfel uneori mă mai uit la „pozele” înmagazinate frumos în memoria mea, iar una dintre ele e cu geamul de la casa bunicii mele, împodobit până mai sus de jumătate cu flori de gheaţă. Şi nu într-un anume fel ordonat şi bine gândit, ci mai degrabă artistic. Fireşte, imaginea, poza în sine, e complet deformată, dar pe de altă parte nici nu cred că voi mai avea vreodată posibilitatea să o compar cu realitatea. Poate tocmai de aceea rămâne specială. Erau iernile în care dacă eram acasă stăteam la săniuş până târziu în noapte, credeam atunci, deşi cred că mai mult de 8-9 nu stăteam. Eram însă fascinat la vremea aceea de noaptea întunecată, care parcă punea şi mai mult în valoare albul zăpezii. N-avea semnificaţii filozofice sau mai ştiu eu de care tot tabloul, eram copil şi pur şi simplu mă bucuram de privelişte. Tot din partea bună a comunismului, dacă o fi existat aşa ceva, făcea parte şi strada mea, o stradă lăturalnică în care utilajele de deszăpezire nu ajungeau niciodată. Din cauza asta, sau mai bine zis datorită acestui fapt, după câteva zile în care zăpada se bătătorea bine, renunţam la sanie în favoarea patinelor. La început mi se duceau picioarele în toate părţile şi nu prea făceam mai mult de cinci metri fără să trebuiască să mă adun de pe jos. Până într-o zi când tata a venit cu secretul şi soluţia salvatoare: mi-a strâns bine şireturile. Îmi plăcea să stau mai mult pe lângă blocul meu. Asta pentru că eram un fel de copilul mamei. Sebi şi Claudiu erau puţin altfel. Ei nu se fereau să meargă la pădure, nu se fereau să se dea pe pârtia cu hopuri. Eu în schimb, mergeam foarte rar la pădure şi după ce m-am dat o tură pe pârtia cu pricina am renunţat definitiv. Când stăteam în casă atmosfera parcă era şi mai „de vis”. Mă băteam cu sora mea pentru locul din fotoliul de lângă brad, unde învârteam globurile. Până la urmă venea arbitrul, mama, şi făcea ordine, iar cel care o chema automat ieşea în ochii celuilalt drept „vinovat”.

Acum, iarna de atunci o asociez imediat cu perioada sărbătorilor, cu mersul la colindat, cu revelionul în care puteam să stau la televizor după pofta inimii, cu o grămadă de bunătăţi puse pe masă, cu dulciuri aduse de Moş Crăciun şi cu o dulce vacanţă pe care o aveam de la cămin. Primăvara şi toamna însă, când nu era „bunăstarea” asta generală, le asociez cu trezitul de dimineaţa ca să merg la cămin. Era un calvar perpetuu, deşi de la o vreme cred că m-am obişnuit. Totuşi, copil fiind, să fi nevoit să te trezeşti în fiecare zi la 5:45 am nu e un lucru tocmai banal. Făcea însă parte din comunism. Şi făcea parte şi dintr-un anume respect pe care, trebuie să recunosc, tata mi l-a transmis. Mai exact acela de a ajunge undeva fix la ora stabilită şi dacă se poate cu cinci minute mai repede. De „boala” asta sufăr şi acum, dar când trebuia să mă trezesc la ora aia criminală chiar nu mă interesa de valoarea educativă. Şi mai erau o grămadă de chestii legate de comunism. Una era că nu prea avea ce face. Aşa că venea al meu tată de la lucru la cămin (de fapt grădiniţa cu program prelungit , pe numele ei, cămin pentru mine), mă pescuia, mergeam la izvor să umplem un bidon de trei litri verde cu apă, între timp treceam pe lângă un trabant la fel de verde pe care de fiecare dată îmi doream să-l ating, şi o făceam, după care ajungeam acasă. Mâncam şi ieşeam la plimbare cu cărucioru, fireşte, din lipsă de ocupaţie. Şoferul meu era, absolut de fiecare dată, tata. Mama stătea acasă şi gătea, spăla haine într-o nenorocită de troacă albă aşezată pe maşina de spălat Cristal, de altfel un monument al izbândei comuniste în materie de tehnologie. Revenind însă la plimbări, am ajuns astfel să bat tot cartierul, de fiecare dată pe altundeva. Traseele erau şi ele limitate, treburile pe la piaţă la fel, aşa că se mai întâmpla ca tata să se mai oprească la o bere cu colegi de-ai lui, ba la Pufoaica Ruptă, ba la Barul Viilor, ba naiba mai ştie eu pe unde. Cu toate acestea, trebuie precizat un mic detaliu: fie că s-a ferit de mine, fie că nu prea trăgea el la măsea de felul lui, niciodată, dar absolut niciodată nu l-am văzut pe tata beat. O mai fi fost el ameţit vreodată, dar beat niciodată. Am 23 de ani, cu buletin şi vaccinuri la zi şi încă n-am trăit clipa să-l văd pe tata beat. De fapt, pentru mine cel de atunci, tata era o comoară. Dacă nu mă scotea la plimbare şi nici nu ieşeam eu în jurul blocului să mă joc, atunci făcea în aşa fel încât să se joace el cu mine. Cartea cu animale aşezate în ordine alfabetică mi-a rămas în cap şi acum şi mare păcat că am aruncat-o. Legat de carte, tata stătea lângă mine ori de câte ori mă prindea pe mine chefu şi-mi zicea numele tuturor animalelor pe care i le arătam. Aşa am ajuns să ştiu cam toate lighioanele pământului cu mult timp înainte de a merge la şcoală. Mă fascinau atunci cameleonul, furnicarul şi vulturul. Dar tot tata era ăla cu care dădeam de bai când făceam câte-o gafă. Ţin minte că dacă prostia pe care o coceam se întâmpla acasă, îmi zicea să întind palma şi mă plesnea cu palma lui atât de tare, pentru mine cel de atunci, încât simţeam că pe moment îmi ia foc palma. Îmi era atât de frică de palma aia încât mai târziu când am crescut mi-am jurat că nu voi face niciodată aşa ceva copiilor mei. Când eram cu verii mei la ţară şi făceam vreo „boroboaţă” avea altă tactică. Ne punea în pauză, lucru care însemna că o bună bucată de vreme trebuia să stăm în fund pe scaun fără să facem nimic. Ceea ce trebuie să recunoaşteţi că pentru un copil era ceva cel puţin inuman. Dar degeaba... tot tata era ăla care băga mai des mâna în buzunar ca să-mi cumpere vreo jucărie, sau să-mi dea trei lei pentru îngheţată. Sau mai era aia mai scumpă, ambalată ca un pachet de unt... ceva extraordinar... o îngheţată de care în viaţa mea nu m-am putut sătura. Păcat că a dispărut. Mama, în schimb, era cea economicoasă, zgârcită la pungă, mai cumpătată şi era şi cea care mă certa. Mă făcea cu ou şi oţet de-mi venea să mă bag în pământ de ruşine. Iar când nu mai reuşea să o scoată la capăt aşa, apela şi ea la metoda tatei. Dar, fie din cauza diferenţei de gabarit, fie că nu o lăsa inima să dea la fel de tare, niciodată nu mi-a fost frică de palma ei. În schimb de coada lingurii de lemn da, deşi trebuia să fac ceva cu adevărat nebunesc pentru ca să fiu nevoit să o întâlnesc.

Mai erau apoi verile. Clasicele veri comuniste în care copiii luau vacanţa, de la cămin în cazul meu, de la şcoală ăia mai mari, şi începea exodul către sate, în clasica „vacanţă la ţară”. Era o adevărată cultură a mersului la ţară. Se umpleau trenurile şi autobuzele vineri dupa-amiaza, fiecărui adult revenindu-i în medie 3-4 genţi în care se cărau clasicele pachete de zahăr sticle de ulei şi alte banalităţi care atunci nici vorbă să poată fi achiziţionate dintr-un sătuc oarecare. Ajungeam în cele din urmă seara la locul faptei, stăteam liniştit până duminică pe la prânz, după care începea calvarul plecării alor mei. Uram chestia asta şi îi uram şi pe ai mei pentru că mă „părăseau” acolo. De fapt nu mă părăseau, pentru că rămâneam cu bunica. Plângeam, urlam, eram cel mai nefericit om de pe lume în acele momente. Totul pentru nenorocita aia de viaţă comunistă în care efectiv ai mei nu aveau ce face cu mine. Ş-apoi... să fim doar două persoane la consum, măcar vara... să facem economie (asta era mama)! Mama măsi de economie şi sistem nenorocit. Nu cred că existau trei zile consecutive în care eu, la ţară fiind, să nu plâng după ai mei. Iar asta s-a păstrat la mine până târziu când eram în vacanţă de la şcoală. La un moment dat râdea şi sora mea de mine, că în miez de vară eu intram în casă să plâng. Nu suportam ruşinea, dar nici tristeţea aia cumplită. Pentru că era într-adevăr tristeţe. V-am spus... eram băiatu lu mămica şi tăticu. Ea în schimb, sorămea, până cu şase luni înainte să meargă la şcoală în clasa întâi a „domiciliat” la ţară. Deci era obişnuită.

Până la urmă m-am obişnuit şi eu... deşi uneori mă chinuiau simpaticii mei veri într-un stil barbar. Asta pentru că din cei 10 veri din partea mamei, eu cu sorămea eram mezinii, deci ăia mai pămpălăi, prin excelenţă. Dar asta nu m-a împiedicat să trag cu praştia, să merg la pescuit sau la baie la Mureş. Pescuitul însă era ceva genial pentru cineva care nu ne-a văzut pe noi la pescuit. Toată „instalaţia” se întâmpla pe o nuia de alun. La capătul mai gros băteam pe jumătate două cuie mici, cam la distanţă de 5-10 cm unul de celălalt. Între ele înfăşuram cât mai mult din aţa de papiotă a bunicii, pe ascuns, normal. Verigile le făceam din sârmă, pluta dintr-o bucată de tuleu de porumb, în timp ce cârligul în fabricam instant dintr-un ac de gămălie pe care îl îndoiam la capăt. Nu era el prea eficient şi ni se întâmpla tot mereu să scăpăm „viermişorii” de peşti pe care îi prindeam, dar ţin minte că într-una din dăţi am prin atâţia „viermişorii” încât am făcut de o masă. Iar dacă nu eram la pescuit umblam pe la pădure, sau pe dealurile din zonă, sau pur şi simplu ne luam şi ne plimbam pe drumuri care ducea către... nicăieri. Dar asta n-avea importanţă pentru noi, toată ideea era să facem ceva. După care, brusc, s-a terminat cu comunismul.

2007-08-03 01:41

sunt sau nu sunt?
     media: 0.00 din 0 voturi

-Sunt un bou, i-am zis ca o iubesc.

-Doamne… nu-mi vine sa cred cât eşti de prost.

-Nu prost, sunt bou!

-Deci chiar nu credeam ca poţi sa faci aşa o prostie mare.

-Da tu ma crezi ca am vorbit serios?

-Nu mă! Cum sa iubeşti pe cineva după doar câteva zile? Asta e o prostie de-a ta. Eşti prea sensibil, trăieşti altcumva toate chestiile astea, dar nu e iubire. Crede-mă, sunt mai trecută prin astea ca tine.

-Atunci nici tu nu mă cunoşti.

-De ce nu scri tu o carte despre tine?

-Ca să ce?

-Ca să o citesc eu.

2007-08-02 15:13

exercitiu de imaginatie
     media: 0.00 din 0 voturi

pornind de la o discutie cu o buna amica de-a mea, va propun un exercitiu. sa zicem ca maine dimineata v-ati trezi si cineva v-ar spune ca este ultima zi din viata voastra. ce anume ati face?
eu unu as pune mana pe telefon, indiferent daca as fi cu Ea sau nu, as suna-o si i-as spune ca o iubesc. mi-as vinde masina chiar si pe 1.000 de euro (ca in fond... imi ajung banii astia pentru o zi) m-as duce in aeroport, cu ea daca se poate, cu prieteni apropiati daca nu se poate, la ghiseul cu cursele externe as da cu banu si as alege o destinatie si as pleca. as bea doua beri, as manca o pizza, m-as da cu un cart, as sari cu coarda, m-as uita la filmul a beautiful mind si oriunde as ajunge cu avionul as intra in prima biserica si as sta fix 10 minute, nu ca sa ma rog ci pur si simplu pentru senzatia aia stranie pe care ti-o da o biserica. dupa care as holba ochii pe la toate obiectivele din orasul, plaja, muntele sau unde naiba as fi ajuns. daca ar fi Ea langa mine, toata seara mi-as petrece-o cu ea de mana plimbandu-ma si povestind cu ea dupa care as face pentru ea ceva romantic.... habar n-am ce, dar prefer ceva spontan. daca as fi cu prietenii iarasi as prefera sa stau de vorba cu ei. iar cu vreo 20 de minute inainte de miezul noptii mi-as lua o sticla de jack si m-as imbata pe geniala piesa a lui luis amstrong - what a wonderful world.
voi ce ati face?

2007-08-01 16:18

medicament pentru suflet
     media: 5.00 din 1 vot

dupa peninsula si, de fapt, inca inainte sa se termine, m-a prins o pofta nebuna de ascultat red hot chili peppers . am pus mana pe net, l-am scuturat bine si mi-am luat toata discografia. de departe, cea mai tare piesa este asta. bucurati-va de o particica de rhcp si o particica la fel de mica de senzatie de concert live. e de pe albumul "by the way" din 2002, dar asta conteaza prea putin.
a doua formatie pe care mi s-a pus pata este zdob si zdub. ce legatura au zdobii cu chili? pai niciuna, dar i-auziti cum suna asta. e piesa cu care moldovenii s-au prezentat in 2005 la eurovizion.
update
levi vrea cu tot dinadinsul sa raspunda la intrebarea ce legatura au zdobii cu chili? iata si lungul raspuns venit de la el, unde printre altele zice ca de fapt in 1999 zdobii au cantat in deschiderea unui concert rhcp la moscova.

2007-08-01 14:34

direct de la Academia Romana
     media: 3.00 din 1 vot

...vine aceasta discutie cu o amica de-a mea. stand astazi la magazinul ei de pantofi se plictisea de moarte si tot cerea sfaturi. eu i-am dat, dar ce-a iesit... vedeti si voi aici:
catalin_heghes: croseteaza niste apa minerala partial decarbogazificata
catalin_heghes:
catalin_heghes: doua molecule de apa pe fata, doua de bioxid de carbon pe dos.. si tot asa
catalin_heghes:
ogcjm0508: Nu am numai aşa plata!cu aia ce să fac?!?
catalin_heghes: sufla tare in ea
catalin_heghes:
catalin_heghes: ca doar bioxid de carbon sufli
catalin_heghes:
ogcjm0508: Cum să nu!acuma caut un furtun!prima apă din istorie ce a avut parte de un blow job!
catalin_heghes: )))
catalin_heghes: totul pentru o apa fericita


 
Termeni si Conditii de Utilizare